Nostalgia pentru o epocă pe care unii imberbi şi ingenue şi-au însuşit-o din poveştile părinţilor uituci şi prihăniţi cu obligaţia incomodă de a-şi "manageria" ciotul de viaţă rămas, de a-şi însuşi un "marketing" existenţial şi de a-l aplica fiinţării lor în noile condiţii date.
Oamenii se întorc în propriile lor istorii, ghidaţi, mai ales, de întâmplările luminoase din trecutul lor. Uşor exagerate, un pic romanţate, poveştile pe care le spunem - toţi cei care ne împărtăşim tinereţea - sunt luminate de entuziasmele noastre de atunci, de naivitatea încrezătoare a imberbilor şi ingenuelor care am fost, de strălucirea unor întâmplări care astăzi sunt imposibile, de fenomenala efervescenţă a tinereţii. Cum să nu naştem nostalgie în minţile tinerilor care ne ascultă, fascinaţi, poate, de intensitatea aparentă a vieţii de atunci, intensitate indusă de modul în care unii dintre noi, nostalgici inocenţi, ne amintim exclusiv frumosul, binele, interesantul...?
Altfel, unii dintre noi suntem exemple vii ale faptului că acea lume - pe care o condamnăm acum - putea "produce" omenie, bun-simţ, compasiune, inteligenţă, frumos, sensibil, interesant... Or, tinerii din toate timpurile (cred eu) tocmai de aceste atribute umaniste sunt avizi. Nu le găsesc în noi cei de azi, căci noi ne-am împietrit şi nici n-am fost tot ce îndrugăm; nu le găsesc în ei, căci "răsadurile" s-au pervertit şi "solul" este de altă natură; nu le găsesc nici aiurea, căci lumea largă nu a fost niciodată altceva decât o oglindă; şi se întorc, păgubos pentru noi toţi, în trecutul sublimat inconştient de noi, trecut care numai exemplar nu poate fi.
Nu ştiu cum, însă eu, om trecut de jumătatea vieţii, simt că am greşit cumva pentru că există unii tineri care sunt nostalgici pentru un ieri pe care, nu că nu-l cunosc, dar îl cunosc eronat.
Comentariu la articolul "Ale lumii două feţe" semnat de domnul Andrei Pleşu în Dilema Veche.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu